Politica neîncrederii în democrație și postmodernismul.

În anii recenți dezbaterile despre postmodernism au devenit foarte aprinse, s-a ajuns să se vorbească la o scară globală despre natura și viitorul societății. În ultimele patru decenii a fost redefinită și cultura politică. Trăind într-o lume a multicuturalismului, globalismului, a consumismului cultura postmodernistă este un mediu care trebuie să facă față tuturor acestor schimbări. Astfel politica postmodernă este nevoită să reziste situațiilor de ruptură aduse de schimbări economice, sociale, culturale, printr-un continuu adaptativism. Acest subiect este valabil pentru  toate democrațiile din Europa Occidentală și de Est.

Pe dimenstiunea social economică politica postmodernitații reduce suveranitatea statului.
1. Globalizarea economică-slăbirea dominației economice occidentale, fapt fără precedent în modernitate;
2. Slăbirea statului națiune și a suveranității acestuia;
3. Criza accentuată a politicilor naționale- în sensul că din ce în ce mai multe state sunt incapabile să mai răspundă la problemele sociale;
4. Continua punere sub semnul întrebării a legitimității clasei politice- neîncrederea în clasa politică este nota dominantă a politicii în ultimele decenii;
5. Abandonarea idealurilor politice de tranformare majoră a lumii- îmbracă pragmatismul și realismul în postmodernitate;
6. Revendicările postmaterialiste- cele de tip ecologist spre exemplu, specific pentru o lume în care resursele natura sunt într-o linie descendentă;
7. Radicalismul- în sensul disponibilității de a folosi intrumente neortodoxe de afirmare politică, aceasta pentru că sunt tot mai multe grupuri dispuse să apeleze la mijloace radical (extremiste);

În plus, ceea ce mai afectează democrația unui stat suveran este tocmai apariția unei ere a ambiguității, a lipsei de identități fixe, a diminuării suveranității statului, a granițelor țării astfel încât ea aduce cu sine mișcări revendicative, dezordine, crize guvernamentale, o fluiditate aparent incotrolabilă. În fața acestei stări instituțiile de putere reacționează de multe ori hiperdimensionând pericolul, construind și apelând la instrumente cât mai sofisticate de control și supraveghere ori acest lucru nu face decât să apară nemulțumiri din partea cetățenilor unui stat, și să întărească ideea unei contrasupravegheri venită dinspre societate către clasa politică și aparatul de stat. Mai mult decât atât dacă începând cu anii ’80 apar abordări postmoderniste în cadrul teoriilor relațiilor internaționale, și statul nu este deja actorul principal în relațiile internaționale, ci apar și indivizi particulari (Democrația pare să circule între dimensiunea națională și cea supranațională).

În ce privește deficitul democratic, este necesar să privim asupra acestui concept întrucât de multe ori (mai ales în secolul XXI) majoritatea democrațiilor din epoca postmodernă se luptă cu o neîncredere în clasa politică, partide, instituții de stat. Din perspectiva subiectivismului, Pipa Norris în lucrarea ”Democratic Deficit” definește deficitul democratic ca ”un fel de interacțiune dintre expectanțele crescânde ale cetățenilor, știrile negative despre realitatea socială, politică și economică și slaba performanță guvernamentală”. Prin urmare la nivelul opiniei publice deficitul democratic poate fi măsurat, rezultând din diferențe de percepție despre democrație la nivel ideal-teoretic și la nivel funcțional-practic. Plecând de la barometrul de opinie ”Old values survive”, Pipa Norris compară răspunsurile date de cetățeni din diferite țări la două întrebări. i. Cât de importat este pentru dumneavoastră să trăiți într-o țară guvernată democratic? Cât de democratică este guvernată țara în care trăiți astăzi? Scala de măsură este de la unu la zece, iar la nivelul perioadei 2005-2007 dintre țările cu democrație liberală veche din cel de al doilea val de democratizare Norvegia avea cel mai mic deficit democratic (-1,2), iar Italia cel mai mare (-3). Dintre democrațiile liberale tinere din cel de al treilea val de democratizare India avea cel mai mic grad de deficit democratic (-0,6), iar Ucraina cel mai mare (-3,8), iar Republica Moldova are deficit democratic de -5,0.

În democrațiile electorale ca Malaesia și Etiopia un deficit democratic de -5. Gradul ridicat de deficit democratic din zona democrațiilor actuale, arată că cetățenii într-un număr cât mai mare disprețuiesc politica, că partidele politice și-au pierdut loialitatea și credibilitatea electorală, că ideologiile lor sunt mai puțin capabile să-și satisfacă revendicările. În acest context se pune problema consolidării democrației. Din țările care s-au democratizat în cel de al treilea val de democratizare, multe țări au constituit doar democrații electorale, iar altele încearcă să îmbunătățească democrația liberală.

Apelând la informațiile Freedom House observăm că în 30 de ani (1973-2003) numărul țărilor democratice a crescut continuu, de la 39 la 117. Deși a crescut numărul, procentajul democrațiilor liberale a scăzut: 82 % dintre cele 39 erau democrații liberale , în 2003 procentul a scăzut la 65 %. Dintre cele 117 țări doar 34 % au avut ratingul 1 pe dimensiunea drepturilor politice și libertăți civice. Un alt lucru îngrijorător este că deși numărul democrațiilor electorale s-a triplat, procentul cetățenilor care trăiesc în țări libere raportat la totalul populației din momentul respectiv din întreaga lume, a crescut doar cu 16 %. Conform datelor furnizate de Freedom House 29 % trăiau în țări libere în 1973, iar în 2011 crește abia la 45 %.

Deși nivelul de neîncredere în clasa politică, în instituțiile de stat în epoca postmodernă are cifre destul de mari, deficitul democratic în acest sens este în continuă creștere, modelul democratic liberal până ce nu are nici un rival și nu avem cum să vorbim despre un sfârșit al democrației. Este importantă viziunea autorilor în ce privește crizele democrației actuale, însă postmodernismul nu aduce cu sine sfârșit de regimuri politice democratice. El apare în orizontul politicii, apar manifestări postmoderne care duc la crize guvernamentale, dezordine, instabilități politice. Ar trebui să ne punem întrebarea la care caută să răspundă politica postmodernă ”Cum e cu putință o ordine socio-politică în care persoane, comunități, familii, parohii cu concepții diferite să poată forma comunități și astfel coexista? ”. Răspunsul la această întrebare este greu de dat, dar societățile actuale deși sunt diferite, acționează împreună atunci când apare sentimentul neîncredere în clasa politică, partide, ideologii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s